Interviu cu scriitoarea și romanciera Tatiana Niculescu: ,,Cea mai mare provocare vine de la mine însămi: trebuie să mă conving în fiecare zi că drumul meu în viață e scrisul, că nu-l fac doar pentru mine’’ (EXCLUSIV)

Sub semnătura Tatiana Niculescu a văzut lumina tiparului, în anul 2006, romanul său de debut, ,,Spovedanie la Tanacu’’, care a devenit piesă de teatru în dramatizarea autoarei și în regia lui Andrei Șerban. Același roman a stat și la baza filmului ,,După dealuri’’, în regia lui Cristian Mungiu, obținând premiul pentru ,,Cel mai bun scenariu’’ la Festivalul de Film de la Cannes în 2012. A studiat Literatură la Universitatea București, terminând ulterior Institutul European de Jurnalism din Bruxelles; între anii 1994 și 2004, a lucrat ca editor la secția română a BBC World Service din Londra, iar între 2004 și 2008 a condus biroul BBC World Service din București.

Tatiana Niculescu vorbește într-un interviu pentru cititorii Gândul.ro despre romanul de non-ficțiune cu care a debutat în literatură, experiența de a juca în piesa de teatru a regizorului Andrei Șerban, precum și despre cea mai mare provocare pe care a întâmpinat-o în cariera de scriitor.

Gândul.ro: Pentru început, aș vrea să ne povestiți cum a luat naștere dorința de a scrie. De unde a izvorât această pasiune?

Tatiana Niculescu: În copilăria mea, vorbeam foarte puțin și scrisul a devenit curând o soluție practică pentru cine voia realmente să comunice cu mine. La școală, am avut un învățător extraordinar, care venea din lumea veche, și apoi o profesoară de română pricepută, cărora le plăcea ce scriam eu și mă evaluau, în general, după scris. Altminteri, scoteau greu de la mine vorbe, fraze elaborate, idei. În scris, în schimb, mă simțeam ca peștele-n apă. Deși am terminat pe urmă Facultatea de Litere nu m-am gândit să mă fac scriitoare. Culmea e că meseria mea a fost ani de zile aceea de a vorbi la radio.

Gândul.ro: Aţi debutat în literatură, în anul 2006, cu ,,Spovedanie la Tanacu’’, o carte de non-ficțiune. Ce v-a inspirat să o scrieți?

Tatiana Niculescu: Am scris aproape toate cărțile mele împinsă de la spate de câte cineva care vedea în mine un potențial scriitoricesc pe care eu nu-l vedeam. Am scris Spovedanie la Tanacu la îndemnul lui Gabriel Liiceanu și s-a dovedit un debut fulminant, fiindcă această carte a avut un destin cu totul special și neașteptat pentru mine. M-au inspirat încâlceala de oameni și situații din cazul Tanacu, confuzia de competențe, valul de emoție creat în vara anului 2005 în jurul unei întâmplări care depășise cu mult cadrul unui simplu fapt divers tragic. Totul a pornit, de fapt, de la o cronologie a faptelor pe care am publicat-o pe pagina de internet de atunci a BBC WS în limba română, și care m-a adus în preajma celor care trăiseră evenimentele. Dar nu mă gândisem că voi scrie o carte care avea să fie un fel de In cold blood românesc.

Gândul.ro: Aceasta a devenit piesă de teatru în regia lui Andrei Șerban, dar, totodată, a stat și la baza filmului ,,După dealuri’’, în regia lui Cristian Mungiu, care a obținut premiul pentru cel mai bun scenariu la Festivalul de Film de la Cannes în anul 2012. Cum descrieți această experiență?

Tatiana Niculescu: Cartea a apărut în 2006 la editura Humanitas și imediat m-au sunat regizori de film, în frunte cu regretații Lucian Pintilie și Radu Gabrea, pentru o ecranizare. Din generația tânără, povestea îi interesa pe Corneliu Porumboiu și pe Cristi Puiu. M-am codit să cedez drepturile de autor pentru un scenariu de film, fiindcă tocmai îmi scrisese Andrei Șerban de la New York că ar vrea să pună în scenă cartea mea. Inițial se gândise chiar să facă primul lui film după romanul meu. L-am ales pe el. Întâmplarea a făcut ca, atunci când, grație Corinei Șuteu, piesa a avut premiera la teatrul LaMama, Cristian Mungiu să se afle și el la New York ca să-și promoveze filmul 4, 3, 2. A asistat la o repetiție generală și, cu ocazia aia, a văzut o versiune a cazului Tanacu mult diferită de tot ce se scrisese în presa vremii. Îl interesa ideea de a face un film. A pus-o în practică în 2011-2012. Pentru mine însă partea cea mai interesantă în toată această aventură a fost să lucrez cu Andrei Șerban și cu actorii selectați de el. Ca să nu mai spun că Andrei Șerban m-a și pus să-mi joc în piesă propriul rol: scriitoarea care face ancheta cazului pe cont propriu și scrie o carte. Așa se face că am debutat și în teatru. După New York, piesa a fost jucată la București la teatrul Odeon, la Iași, la Timișoara, la Paris și la Lotz, în Polonia. A obținut câteva premii și am căpătat cu toții niște prețioase felicitări din partea lui Peter Brook care s-a aflat în public cu prilejul celor câtorva reprezentații de la Paris.

Gândul.ro: În anul 2013, a văzut lumina tiparului romanul ,,Povestea domniței Marina și a basarabeanului necunoscut’’. Este o poveste fermecată, o întrepătrundere a trei planuri – trecutul depărtat, trecutul recent și prezentul. Ce ați vrut să surprindeți prin această scriitură?

Tatiana Niculescu: Da, este un roman scris în cheia realismului magic. Iarăși, am scris cartea împinsă de la spate de o mătușă octogenară pe care o iubesc și care voia să se asigure că voi păstra, într-o formă sau alta, povestea familiei mele materne. Romanul e inspirat din viața bunicilor mei materni și are o țesătură autobiografică. E, în bună măsură, povestea lor.

Gândul.ro: Care a fost cea mai mare provocare pe care ați întâmpinat-o în cariera de scriitor?

Tatiana Niculescu: Cea mai mare provocare vine de la mine însămi: trebuie să mă conving în fiecare zi că drumul meu în viață e scrisul, că nu-l fac doar pentru mine, că există oameni pe care îi interesează ce scriu eu, că scriind le comunic pasiunea mea pentru povestitul de întâmplări reale și de vieți de oameni, că ceva din ce scriu eu le face bine.

Gândul.ro: Dar cel mai emoționant moment?

Tatiana Niculescu: Cel mai emoționant moment a fost la un târg de carte, când Ana Blandiana și Romulus Rusan mi-au spus că citiseră toate cărțile mele și că urmăresc de ani buni ce scriu.

Gândul.ro: Cum vă caracterizați stilul de a scrie?

Tatiana Niculescu: Dintr-o bucată, destul de auster, oarecum excentric în contextul scrisului românesc contemporan.

Gândul.ro: Cât de mult reprezintă pentru dumneavoastră relația cu cititorii?

Tatiana Niculescu: Nu pot să-mi închipui că aș scrie doar pentru mine sau pentru o prezumtivă glorie postumă. Scriu totdeauna pentru cititorul din mintea mea la care încerc să ajung și cu care încerc să comunic. Pe urmă, odată apărută o carte, cititorul meu virtual devine cititorii mei reali. Gândul că cineva, undeva, citește cu plăcere o carte pe care am scris-o și rămâne pe gânduri când a închis-o, îmi dă încredere să o scriu pe următoare.

Gândul.ro: Cum ați descrie publicul căruia vă adresați?

Tatiana Niculescu: Mă adresez oricărui public cu speranța că ne vom întâlni pe aceeași lungime de undă a pasiunii și curiozității față de viețile și frământările altor oameni.

Gândul.ro: La ce proiecte creative lucrați în perioada următoare?

Tatiana Niculescu: Am tradus cu mare bucurie o carte mai puțin cunoscută a lui C.S.Lewis, un fel de jurnal despre dragoste și suferință, care apare în curând. Se cheamă ,,De ce, Doamne? O radiografie a suferinței”, cu o splendidă prefață de Andrei Pleșu. Am în pregătire, tot la editura Humanitas, un mic volum ,,Regina Maria. Gânduri pentru vremuri grele”, ilustrat cu cărți poștale interbelice strânse de Virgil Ierunca. S-a nimerit ca aceste două cărți să fie cărți-pereche în această perioadă de dezorientare și suferință prin care trecem cu toții și sper din tot sufletul că ele le vor face bine cititorilor și le vor da curaj.

Gândul.ro: Un gând de final pentru cititorii noștri?

Tatiana Niculescu: Îi îmbrățișez pe toți și le dedic cele două cărți în curs de apariție. E darul meu de Crăciun.